Mi-am dat seama de ceva timp ca am uitat sa ma bucur pentru orice lucru bun sau frumos mi se intampla, si nu sunt singurul care simte asta, si nici singurul care observa asta.
Am uitat cum e sa tresari de fericire, sa te arunci pe o saltea si sa ramai ore in sir cu privirea indreptata un sus si sa te gandesti zambind la lucrurile care te fac sa fii euforic. Ma ingrozeste lucrul asta, nu numai pentru faptul ca parca as avea un intuneric pe dinautru, dar fara sa vreau ii pot face pe cei din jurul meu sa nu se simta intocmai bine. Nu vorbesc de o viata monotona, plictiseala sau tristete, vorbesc de faptul de a fi uitat cum e sa fii in al noualea cer, sau cum e sa fii in culmea fericirii.
Mi-am dat seama ca lucrurile astea nu sunt precum mersul pe bicicleta, astfel de sentimente pot sa spun se descopera, se invata dar se si uita si nu stiu, din pacate, de ce. Un singur lucru nu se uita, nu uitam niciodata cum sa ne lasam ingenuncheati de probleme, griji si stres din care ne chinuim sa ne ridicam, sa rezolvam pas cu pas, astfel incat sa le lasam in spate, nu uitam niciodata sa ne doara, cum sa se rupa ceva din noi.
Uneori simt ca lucrurile le facem sa fie frumoase, si asa este ca sa fie bine trebuie sa faci sa fie bine, dar cand e bine, consideri ca ala e meritul tau, e normal sa fie bine la cat te-ai chinuit si iar nu stii sa te bucuri.
Asa cred eu,
Numai bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu